Ma tot intorc la un episod caruia i-am fost martora, in mod neintentionat si fara a fi invitata, pentru cateva secunde. Era inca o seara in care ma intorceam de la munca, facandu-mi calculele si planificarile obisnuite pentru orele ramase din ziua aceea....
E ceva magic legat de Beraria Bragadiru, acea cladire maiestuoasa, prin constructie, si intunecata, prin pustietatea pe care o adaposteste de prea multi ani... Daca nu stiti despre ce vorbesc, o sa va spun ca e situata vis-a-vis de Academia Tehnica Militara. Episodul la care ma refer este doar unul dintre cele pe care le-am surprins in aceasta zona, dar care mi-e cel mai drag.
Spuneam ca era seara, iar eu priveam pe fereastra masinii, fara a ma gandi la ceva anume. Avusesem norocul sa nimeresc un sofer care isi dorea liniste la fel de mult ca si mine. Imi place mult sa privesc pe fereastra, indiferent de peisajul ce mi se asterne dinainte, e modul meu de a ma deconecta si a ramane doar cu mine. De multe ori, ignor ce se intampla in jurul meu, mai ales daca vad locuri noi, insa drumul acesta l-am facut deja de mii de ori ... spre casa. Uneori mai vesela, alteori mai trista; uneori cu regretul ca deja trebuie sa ma intorc acasa, alteori abia asteptand sa imi strang parintii in brate; uneori plina de mandrie, alteori in rutina. Asa era seara aceasta. Si priveam...
Vad un cuplu. Doi tineri, probabil liceeni. Ea radea cu gura pana la urechi, iar el cred ca ii strangea mana cu putere. Si se oprisera in dreptul unuia dintre geamurile crapate ale Berariei. Si el isi scoate telefonul, isi activeaza blitul si o ridica pe ea in brate pentru a vedea ce se afla in interiorul acestei intrigante cladiri. Cu siguranta, ce a vazut ea acolo nu se potrivea deloc cu dragostea lor, pentru ca ultima data cand am aruncat o privire in interiorul acestui loc parasit, arata groaznic; de altfel, la ce te-ai astepta de la o cladire parasita? Au incercat sa o vopseasca in exterior, dar vorba aceea... afara e vopsit gardul, inauntrul leopardul! :) Probabil tabloul acesta de solitudine, sfasiere, praf, prabusire, parasire... paragina, nu a impresionat-o prea mult pe ea. Am trecut repede pe langa ei, asa ca nu am de unde sa stiu cum a reactionat, nu am fost indeajuns de aproape ca sa aud ce si-au soptit, ce si-au imaginat, insa mi-am dat seama ca ii invidiam.
De ce?
Pentru simplitatea lor. Aceea de a merge pe jos impreuna si a isi povesti intamplarile de peste zi, de a se tine de mana si a se saruta indiferent de cine ii priveste, de a rade pentru ca sunt fericiti prin simpla prezenta a celuilalt... langa ei. Si, mai ales, pentru curajul lor de a explora lucruri simple. De a porni in aventuri impreuna, chiar daca asta inseamna ca el sa ii dea un telefon cu un blit si sa o ridice in brate pentru ca ea sa priveasca dincolo de geamul sfaramat al cladirii pe langa care au au trecut, probabil, de atatea ori ....
,,Ce ai vazut, iubito, acolo?''. ,,Saracie si pustietate. Asa cum sunt oamenii care nu au invatat sa iubeasca. Cum te iubesc eu pe tine ''
Ajung acasa si realizez cat de invidioasa sunt pe doi indragostiti de liceu. Simplitatea e raspunsul meu, si totusi ma indepartez de el. Cu ajutorul vostru, barbatii din viata mea. Nu gesturile mari si, adeseori, superficiale, sunt raspunsul. Nu incercarea de a fi mereu mai bun, ci reusita de a gasi acea persoana dispusa sa mearga in aventuri cu tine, in orice moment al vietii tale, exact asa cum esti.
Pentru ca nu suntem multumiti de noi incercam sa ii schimbam pe cei langa care ne mai pacalim singuratatea. Dar nu rezista. Pentru ca nu am invatat sa iubim. Pentru asta si numai pentru asta, imi asum vina.
