Am avut norocul de a avea o familie minunata, din partea mamei mele. Genul acela de neamuri ca de poveste, cu multi unchi si matuse mereu la datorie, verisori frumosi si verisoare printese. Iar printesele, in afara de cele mici, si-au facut acea importanta datorie de femeie - s-au maritat. Sa te tii, fata, ca de aici incepe cosmarul tau.
Pai cine are timp sa iti inteleaga tie toate proiectele, lecturile, aspiratiile si nevoia de aventura? Noi avem o singura intrebare: ai un iubit stabil? Daca da, cand te muti cu el? Daca nu, hai ca stim noi un baiat bun...
Lasand nota ironica deoparte, e frumos sa ai pe cineva caruia sa ii pese de tine. Si care sa te mai mustruluiasca, din cand in cand. Dar este si enervant. Pentru ca te oboseste. Nu este o regula absolut obligatorie ca o zana de 21 de ani sa isi doreasca sa se lege... de unul.
O lectie misto am invatat-o de la prietenii mei, oriunde te duci sa tii in minte deschisa oportunitatea de a cunoaste pe cineva nou si misto. Prieteniile, relatiile, uneori si casniciile, sunt ciclice. Unii vin, altii pleaca. Tu te schimbi. La 15 ani eram fericita cu prietenii mei skateri si cu iubitul meu artist. Tin si acum legatura cu mare parte din acestia, insa din acele cateva ore ramase libere intr-o saptamana din prezentul ce il traiesc, nu stiu cate as mai fi dispusa sa le petrec cu ei.
Ce-mi place mie la viata este imprevizibilitatea ei! Si cand iti doresti o poveste ca un carusel, o vei primi! Cu bune si rele. Adeseori raul te face sa te simti mai viu decat orice. Sa iti tii intotdeauna un numar minim de persoane in viata, cu exceptia parintilor care sunt cei mai de pret. Sa iti tii un confident, un glumet, un visator, un generos, un amant, un experimentat, un salvator, un stie de toate. Minim doi din toti acestia, iar cel care sa te iubeasca este obligatoriu.
Permite-ti sa fii egoist. Recunoaste-o! Nu te lega de oameni daca nu esti pregatit. Lasa-i sa se lege de altii care ii cauta, dar sa isi pastreze loc in viata lor pentru tine. Si va veni momentul cand o vei face si tu. Pana atunci scrie povestile pe care vei vrea sa le rememorezi langa acela ce va veni. Sau langa putinii prieteni ce iti vor mai ramane.
Nu te lega cu lanturi, domnule, cat esti tanar! :)
marți, 19 noiembrie 2013
vineri, 2 august 2013
La multi ani, tata!
Familia pentru mine este sacra; nimic inaintea ei, nimic dupa ea. Este ceva cu totul aparte si in fiecare zi acesta este primul motiv pe care il am in minte si pentru care multumesc divinitatii.
Astazi cu atat mai mult. Este ziua frumosului si vesnicului tanar tata!
Ma chinui sa nu mai tremur la fiecare gand pe care incerc sa il asez aici, intr-o sfortare de a scrie o poveste despre cea mai frumoasa parte a vietii mele... sau sa nu plang. Atat de mult imi iubesc parintii, incat povestesc rar despre asta doar pentru a fi sigura ca nu stric armonia noastra dand-o in vileag lumii, si uneori cand ma gandesc la ei mi se taie respiratia. Ca acum. Sunt asa de fericita.
La multi ani, draga taticule, si multumesc!
Sacrificiile pe care le face un parinte nu pot fi masurate de niciuna dintre unitatile inventate de om si nici descrise de cuvinte. Se spune ca dintre toate meseriile cea mai grea este cea de parinte. Sunt de acord. Dar probabil este printre singurele meserii pe care le faci cu dragoste, indiferent de suisuri si coborasuri.
Cand vine vorba despre subiectul "tatal meu", zambesc de fiecare data si spun ca tata este cel mai frumos si cel mai bun. Mi-am dat seama de-a lungul anilor ca mostenirii genetice generoase care il face pe tatal meu sa fie frumos, i se alatura prospetimea spiritului sau si bunatatea fara margini. Frumusetea chiar vine din interior. Si aceasta este una dintre multele lectii pretioasele pe care le-am avut de invatat de la el.
In copilarie, cand ii mai aveam inca pe bunicii din partea mamei langa noi, iubeam sa merg acolo cu trenul, desi ramanea o portiune lunga de parcurs pe jos... Dar mie imi convenea, pentru ca tata era vesnic eroul de serviciu. In primul rand, ca imi recita diverse poezii (preferatele lui erau Scrisorile lui Eminescu) sau imi povestea frumos fragmente din istorie, invatandu-ma de pe atunci sa imi pretuiesc tara si traditiile. Evident ca oboseam imediat, mai mult din rasfat, si ma puneam in fata picioarelor sale, le strangeam la piept si spuneam cu ochi mierosi de sub palarie, "tati, as vrea in brate... tati". Indiferent de cat de cald, de cat bagaj avea sau daca era obosit, el o facea mereu.
Sunt fericita ca am avut norocul sa raman si cu altceva de pe urma momentelor petrecute cu tatal meu decat latura materiala a lucrurilor. Pentru ca el mi-a fost mereu si frate, si prieten, si confident. Numai el stie cat de greu i-o fi fost cu tot ce a trebuit sa indure in serile cand ma lasa sa merg la petreceri nepermise de mamuca, caci "fata era mica" si avea numa' voie sa doarma pe la prietene. Tata ma acoperea, si a invatat saracul sa citeasca si sa scrie mesaje de toate felurile pentru a se asigura ca sunt in siguranta, dar si fericita. El nu inchidea un ochi intreaga noapte, iar eu ma distram, poate nerealizand aceste sacrificii. Asa am avut mereu un motiv pentru care sa cresc frumos, fara vicii inutile - nu puteam trada increderea tatucai.
Tatal meu mi-a daruit pasiunea pentru carti. Spunand atatea povesti frumoase, il intrebam adesea de unde le cunoaste. ,,Din carti". Apoi il vedeam cu ele in mana, si mai tarziu... cand am invatat a citi, a inceput sa imi daruiasca titlurile cele mai frumoase ale literaturii. Nu m-a obligat niciodata in nicio privinta, iar pentru aceasta eu am incercat mereu sa fac ceea ce imi spunea mie sufletul ca il va face fericit.
Sunt foarte mandra de numele meu si de tot ce ascunde acesta. E un dar din partea tatei pe care il port cu mandrie si vreau sa il duca pentru eternitate toti cei ce imi vor urma mie, copii, nepoti si tot asa... Langa numele sau vreau sa astern numai bucurie si mandrie.
Tata a reusit cumva sa fie si sa faca de toate. Cand aveam febra si trebuia sa fiu dusa la medic, el era acolo; cand voiam sa merg in parc si sa ma dau in leagane, era acolo; cand voiam sa intru in cele mai ciudate ape, gauri, cladiri, ,,aventuri", era langa mine; cand mi-e greu dimineata, este acolo... si cu o cafea; in bine si in rau, mereu acolo. Pare imposibil, dar cumva reuseste. Cu mult sacrificiu si dragoste.
Cand am adus-o pe Mussete, pisica noastra, acasa, s-a dovedit ca e mult mai greu sa cresti un pui de animal decat ma asteptasem. Eu si mama plecam dis-de-dimineata de acasa, iar tata avea liber cateva zile deoarece renovam cate ceva in casa. Imi amintesc ca m-a sunat pe la pranz, cand eu terminasem orele deja, sa ma intrebe disperat cand vin pentru ca pisicul plange tare si de cateva ori era sa il calce. L-am mintit ca am pregatiri si ca ajung tarziu; minciuni, eram terifiata de mieunatul acela asurzitor si am stat in parc pana stiam ca ajunge si mama acasa... sa aiba ea grija de Mussete. Cand am ajuns, tabloul era incredibil. Tata mesterea cu pisicul dormind pe spatele lui. Nu a mai plans din ziua aceea deloc. A crescut-o, si inca o face, pe Mussete cu aceeasi dragoste. Inutil sa mentionez ca ea il venereaza... si pana la urma cu motiv (chiar acum a venit tata acasa si ea l-a simtit dinainte sa ajunga la usa, si miauna pana intra in casa). :)
Imi place sa ii gatesc si sa merg la meciuri cu el. In ultima vreme nu am prea avut timp, dar macar le vedem si dezbatem impreuna. Apoi ne povestim tot si filosofam la un pahar de vin... Tata e super si despre el as scrie infinit...
Te iubesc, asta este intreaga idee. Stiu ca viata nu a fost blanda cu tine, dar mai stiu ca noi trei vom fi impreuna pe vecie... nu o sa mai fim niciodata singuri.
La multi ani, suflet tanar! Sa nu te schimbi nicicand! Va iubesc pe tine si pe mama!
Astazi cu atat mai mult. Este ziua frumosului si vesnicului tanar tata!
Ma chinui sa nu mai tremur la fiecare gand pe care incerc sa il asez aici, intr-o sfortare de a scrie o poveste despre cea mai frumoasa parte a vietii mele... sau sa nu plang. Atat de mult imi iubesc parintii, incat povestesc rar despre asta doar pentru a fi sigura ca nu stric armonia noastra dand-o in vileag lumii, si uneori cand ma gandesc la ei mi se taie respiratia. Ca acum. Sunt asa de fericita.
La multi ani, draga taticule, si multumesc!
Sacrificiile pe care le face un parinte nu pot fi masurate de niciuna dintre unitatile inventate de om si nici descrise de cuvinte. Se spune ca dintre toate meseriile cea mai grea este cea de parinte. Sunt de acord. Dar probabil este printre singurele meserii pe care le faci cu dragoste, indiferent de suisuri si coborasuri.
Cand vine vorba despre subiectul "tatal meu", zambesc de fiecare data si spun ca tata este cel mai frumos si cel mai bun. Mi-am dat seama de-a lungul anilor ca mostenirii genetice generoase care il face pe tatal meu sa fie frumos, i se alatura prospetimea spiritului sau si bunatatea fara margini. Frumusetea chiar vine din interior. Si aceasta este una dintre multele lectii pretioasele pe care le-am avut de invatat de la el.
In copilarie, cand ii mai aveam inca pe bunicii din partea mamei langa noi, iubeam sa merg acolo cu trenul, desi ramanea o portiune lunga de parcurs pe jos... Dar mie imi convenea, pentru ca tata era vesnic eroul de serviciu. In primul rand, ca imi recita diverse poezii (preferatele lui erau Scrisorile lui Eminescu) sau imi povestea frumos fragmente din istorie, invatandu-ma de pe atunci sa imi pretuiesc tara si traditiile. Evident ca oboseam imediat, mai mult din rasfat, si ma puneam in fata picioarelor sale, le strangeam la piept si spuneam cu ochi mierosi de sub palarie, "tati, as vrea in brate... tati". Indiferent de cat de cald, de cat bagaj avea sau daca era obosit, el o facea mereu.
Sunt fericita ca am avut norocul sa raman si cu altceva de pe urma momentelor petrecute cu tatal meu decat latura materiala a lucrurilor. Pentru ca el mi-a fost mereu si frate, si prieten, si confident. Numai el stie cat de greu i-o fi fost cu tot ce a trebuit sa indure in serile cand ma lasa sa merg la petreceri nepermise de mamuca, caci "fata era mica" si avea numa' voie sa doarma pe la prietene. Tata ma acoperea, si a invatat saracul sa citeasca si sa scrie mesaje de toate felurile pentru a se asigura ca sunt in siguranta, dar si fericita. El nu inchidea un ochi intreaga noapte, iar eu ma distram, poate nerealizand aceste sacrificii. Asa am avut mereu un motiv pentru care sa cresc frumos, fara vicii inutile - nu puteam trada increderea tatucai.
Tatal meu mi-a daruit pasiunea pentru carti. Spunand atatea povesti frumoase, il intrebam adesea de unde le cunoaste. ,,Din carti". Apoi il vedeam cu ele in mana, si mai tarziu... cand am invatat a citi, a inceput sa imi daruiasca titlurile cele mai frumoase ale literaturii. Nu m-a obligat niciodata in nicio privinta, iar pentru aceasta eu am incercat mereu sa fac ceea ce imi spunea mie sufletul ca il va face fericit.
Sunt foarte mandra de numele meu si de tot ce ascunde acesta. E un dar din partea tatei pe care il port cu mandrie si vreau sa il duca pentru eternitate toti cei ce imi vor urma mie, copii, nepoti si tot asa... Langa numele sau vreau sa astern numai bucurie si mandrie.
Tata a reusit cumva sa fie si sa faca de toate. Cand aveam febra si trebuia sa fiu dusa la medic, el era acolo; cand voiam sa merg in parc si sa ma dau in leagane, era acolo; cand voiam sa intru in cele mai ciudate ape, gauri, cladiri, ,,aventuri", era langa mine; cand mi-e greu dimineata, este acolo... si cu o cafea; in bine si in rau, mereu acolo. Pare imposibil, dar cumva reuseste. Cu mult sacrificiu si dragoste.
Cand am adus-o pe Mussete, pisica noastra, acasa, s-a dovedit ca e mult mai greu sa cresti un pui de animal decat ma asteptasem. Eu si mama plecam dis-de-dimineata de acasa, iar tata avea liber cateva zile deoarece renovam cate ceva in casa. Imi amintesc ca m-a sunat pe la pranz, cand eu terminasem orele deja, sa ma intrebe disperat cand vin pentru ca pisicul plange tare si de cateva ori era sa il calce. L-am mintit ca am pregatiri si ca ajung tarziu; minciuni, eram terifiata de mieunatul acela asurzitor si am stat in parc pana stiam ca ajunge si mama acasa... sa aiba ea grija de Mussete. Cand am ajuns, tabloul era incredibil. Tata mesterea cu pisicul dormind pe spatele lui. Nu a mai plans din ziua aceea deloc. A crescut-o, si inca o face, pe Mussete cu aceeasi dragoste. Inutil sa mentionez ca ea il venereaza... si pana la urma cu motiv (chiar acum a venit tata acasa si ea l-a simtit dinainte sa ajunga la usa, si miauna pana intra in casa). :)
Imi place sa ii gatesc si sa merg la meciuri cu el. In ultima vreme nu am prea avut timp, dar macar le vedem si dezbatem impreuna. Apoi ne povestim tot si filosofam la un pahar de vin... Tata e super si despre el as scrie infinit...
Te iubesc, asta este intreaga idee. Stiu ca viata nu a fost blanda cu tine, dar mai stiu ca noi trei vom fi impreuna pe vecie... nu o sa mai fim niciodata singuri.
La multi ani, suflet tanar! Sa nu te schimbi nicicand! Va iubesc pe tine si pe mama!
sâmbătă, 8 iunie 2013
Little girls with dreams... become women with vision
Sunt acele momente cand te uiti in retrospectiva, cu drag, la anumite momente ale vietii tale.
Ma gandeam ca daca mi-as imagina vreodata trecutul sub forma unui musical, laitmotivul ar fi acela al despartirii. In sensul cel mai pur, acela de indepartare fizica, mutari de domiciliu, schimbari de ,,aer" si tot asa, in nota aceasta...
La gradinita, vag imi amintesc, am descoperit primii fiori ai iubirii, cea a copilariei, in forma ei inocenta si amuzanta... Iubitul meu din acea perioada era M., el fiind si cel care mi-a facut prima propunere de casatorie, pe care am acceptat-o fara a sta pe ganduri, impresionata fiind de o coronita de flori pe care mi-o facuse special pentru acea ocazie! Totusi, ma gandesc ca nici atunci nivelul meu de tandrete si feminitate nu era in mod deosebit slefuit, caci imi amintesc cum il strangeam in brate la un moment dat, in actul logodnei noastre, si ii spuneam ca il voi iubi mereu, chiar daca este uratel precum o broasca. M. totusi, prea mic pentru a lupta pentru legatura noastra, si-a urmat parintii in mutarea din cartier. Nu am mai auzit de el de atunci, imi amintesc doar ca pana in clasa a II-a am fost chinuita de un vis repetitiv... M., broscuta mea, se intorcea la gradinita, pesemne dupa sarutul ce avea sa il transforme intr-un print. Nu s-a intamplat...
A urmat apoi perioada scolii generale, fiecare an fiind si mai tulburator din atatea puncte de vedere, in special pentru ca am descoperit bibliotecile pline cu basme si printi care salveaza printese. In prima parte a generalei, crush-ul meu a fost in mod clar A., pe care l-am tinut totusi in friendzone pentru ca aceasta era tactica prin care eram eu sigura ca ii voi mentine admiratia! Nu doar baieteii sunt rautaciosi si tachineaza fetele pe care le plac, si fetele (baietoase, ca mine) abordeaza aceeasi tactica. Si-ar juli mai degraba genunchii, in timpul unui meci de fotbal, decat sa scrie poezii si sa deseneze inimioare la spatele caietului. Ma rog, faceam si asta... dar A. nu trebuia sa stie. Cu A. am vazut primele filme Harry Potter, am descoperit cele mai ciudate locuri pentru v-ati ascunselea si ... tot el mi-a rezolvat cele mai multe probleme de mate. Si intr-o zi, total neasteptat, am primit vestea ca A. si parintii sai vor pleca din tara. Impactul a fost si mai mare... mai ales ca avea sa se mute la ,,celalalt capat al pamantului", iar ora de internet era atat... dar atat de scumpa, la momentul acela.
Dar m-am vindecat repejor pentru ca fetele nu pierd atat de mult timp cu partea aceasta, de moving on... decat daca tin dinadins sa o faca. S. era acolo, pregatit sa imi fie cavalerul de serviciu, in perioada gimnaziului, si inca mai cred ca nu exista un baiat cu asemenea gropite fermecatoare. Tot S. m-a ,,ajutat" sa descopar si competita; treaba cu genunchii juliti si temele la mate nu mai tinea, asa ca am trecut la alte tactici. A fost pe ON si OFF relatia noastra, iar daca ar descoperi cineva jurnalele mele din acea perioada... s-ar distra copios. La finalul claseai a VIII-a totusi, dupa multa drama si primele saruturi stangace... trebuia sa vina si separarea, nu?! A venit. S. fusese admis la un liceu militar din povincie, iar perioada mea de liceu nu avea sa il mai includa oricum.
Apoi... lucrurile au devenit tot mai serioase, si-au pierdut din farmec, desi credeam ca maturizarea il adauga. Prea multa gandire si prea putin joc. Si la liceu, singura idila ce am permis-o, s-a terminat prin episodul BAC, capitanul echipei de baschet, Don Juanul perioadei mele de liceu, terminand cei patru ani si aplicand la o bursa in strainatate, pe care a si obtinut-o. Eu eram abia boboaca, dar din scurta experienta mi-am propus ca povestile de dragoste sa le pastrez dincolo de gardul Lazarului...
Restul a mers bine.
Pana la facultate... cand s-a repetat faza pentru ca nu am mai tinut asa de mult la regula ,, fara complicatii la locul de munca" (ma rog, studiu, dupa caz). O poveste in care eu si S., sarcasticul Cassanova, ne-am indragostit unul de celalalt, pe rand, adica ... el primul, si eu ... la ceva timp dupa aceea. Doar ca mult mai tarziu, cand S. deja renuntase la facultatea noastra in favoarea alteia.
Distanta apropie, de fapt, oamenii. Pentru ca iti amintesti (sau imaginezi) intr-o forma mult mai frumoasa, oarecum mincinoasa, lucrurile... avand in vedere ca pentru a strica o poveste este nevoie de doi.
Ma gandeam ca daca mi-as imagina vreodata trecutul sub forma unui musical, laitmotivul ar fi acela al despartirii. In sensul cel mai pur, acela de indepartare fizica, mutari de domiciliu, schimbari de ,,aer" si tot asa, in nota aceasta...
La gradinita, vag imi amintesc, am descoperit primii fiori ai iubirii, cea a copilariei, in forma ei inocenta si amuzanta... Iubitul meu din acea perioada era M., el fiind si cel care mi-a facut prima propunere de casatorie, pe care am acceptat-o fara a sta pe ganduri, impresionata fiind de o coronita de flori pe care mi-o facuse special pentru acea ocazie! Totusi, ma gandesc ca nici atunci nivelul meu de tandrete si feminitate nu era in mod deosebit slefuit, caci imi amintesc cum il strangeam in brate la un moment dat, in actul logodnei noastre, si ii spuneam ca il voi iubi mereu, chiar daca este uratel precum o broasca. M. totusi, prea mic pentru a lupta pentru legatura noastra, si-a urmat parintii in mutarea din cartier. Nu am mai auzit de el de atunci, imi amintesc doar ca pana in clasa a II-a am fost chinuita de un vis repetitiv... M., broscuta mea, se intorcea la gradinita, pesemne dupa sarutul ce avea sa il transforme intr-un print. Nu s-a intamplat...
A urmat apoi perioada scolii generale, fiecare an fiind si mai tulburator din atatea puncte de vedere, in special pentru ca am descoperit bibliotecile pline cu basme si printi care salveaza printese. In prima parte a generalei, crush-ul meu a fost in mod clar A., pe care l-am tinut totusi in friendzone pentru ca aceasta era tactica prin care eram eu sigura ca ii voi mentine admiratia! Nu doar baieteii sunt rautaciosi si tachineaza fetele pe care le plac, si fetele (baietoase, ca mine) abordeaza aceeasi tactica. Si-ar juli mai degraba genunchii, in timpul unui meci de fotbal, decat sa scrie poezii si sa deseneze inimioare la spatele caietului. Ma rog, faceam si asta... dar A. nu trebuia sa stie. Cu A. am vazut primele filme Harry Potter, am descoperit cele mai ciudate locuri pentru v-ati ascunselea si ... tot el mi-a rezolvat cele mai multe probleme de mate. Si intr-o zi, total neasteptat, am primit vestea ca A. si parintii sai vor pleca din tara. Impactul a fost si mai mare... mai ales ca avea sa se mute la ,,celalalt capat al pamantului", iar ora de internet era atat... dar atat de scumpa, la momentul acela.
Dar m-am vindecat repejor pentru ca fetele nu pierd atat de mult timp cu partea aceasta, de moving on... decat daca tin dinadins sa o faca. S. era acolo, pregatit sa imi fie cavalerul de serviciu, in perioada gimnaziului, si inca mai cred ca nu exista un baiat cu asemenea gropite fermecatoare. Tot S. m-a ,,ajutat" sa descopar si competita; treaba cu genunchii juliti si temele la mate nu mai tinea, asa ca am trecut la alte tactici. A fost pe ON si OFF relatia noastra, iar daca ar descoperi cineva jurnalele mele din acea perioada... s-ar distra copios. La finalul claseai a VIII-a totusi, dupa multa drama si primele saruturi stangace... trebuia sa vina si separarea, nu?! A venit. S. fusese admis la un liceu militar din povincie, iar perioada mea de liceu nu avea sa il mai includa oricum.
Apoi... lucrurile au devenit tot mai serioase, si-au pierdut din farmec, desi credeam ca maturizarea il adauga. Prea multa gandire si prea putin joc. Si la liceu, singura idila ce am permis-o, s-a terminat prin episodul BAC, capitanul echipei de baschet, Don Juanul perioadei mele de liceu, terminand cei patru ani si aplicand la o bursa in strainatate, pe care a si obtinut-o. Eu eram abia boboaca, dar din scurta experienta mi-am propus ca povestile de dragoste sa le pastrez dincolo de gardul Lazarului...
Restul a mers bine.
Pana la facultate... cand s-a repetat faza pentru ca nu am mai tinut asa de mult la regula ,, fara complicatii la locul de munca" (ma rog, studiu, dupa caz). O poveste in care eu si S., sarcasticul Cassanova, ne-am indragostit unul de celalalt, pe rand, adica ... el primul, si eu ... la ceva timp dupa aceea. Doar ca mult mai tarziu, cand S. deja renuntase la facultatea noastra in favoarea alteia.
Distanta apropie, de fapt, oamenii. Pentru ca iti amintesti (sau imaginezi) intr-o forma mult mai frumoasa, oarecum mincinoasa, lucrurile... avand in vedere ca pentru a strica o poveste este nevoie de doi.
joi, 6 iunie 2013
Aberant
Singuratatea este deopotriva cel mai greu blestem al vietii, dar si cea mai necesara nevoie a noastra, pentru a ne cunoaste.
De ce ne legam de oameni?
Desigur, o petrecere de unul singur nu are farmec, sau o vacanta clasica... si uneori chiar si o cafea savurata astfel devine un moment stanjenitor. Inteleg toata schema cu necesitatea cautarii afectiunii, in orice forma ar veni aceasta. Unii ne impacam cu solitudinea mai usor, altii deloc. Unii primesc ceea ce doresc din plin, altii mai putin... ,,Macar in iubire ar trebui sa fim toti egali", imi spunea o data descumpanita o prietena proaspat despartita de iubitul ei.
Incercam prea mult sa ne schimbam pentru a fi pe placul celorlalti; acesta mi se pare cel mai mare pacat pe care il savarsim cu totii impotriva propriei fiinte - neincrederea, disimularea, superficialitatea, minciuna... toate aducatoare de tristete. Suntem persoanele de care ne pasa cel mai mult, pentru ca toti suntem egoisti, dar si cele de care ne batem cel mai mult joc... aceasta sfasiere intre extreme este obositoare. Dar poate fi un drum initiatic deosebit de folositor, daca stim sa tragem acea linie de care vorbesc toti ,,expertii" in studierea vietii altora, si ne alegem ce ne face pe noi... mai impacati.
Trec printr-o perioada de izolare in ceea ce priveste relatiile. Nu pentru ca ar fi vorba de vreo drama de care vreau sa scap, sau vreo rana de vindecat... ci pentru ca vreau sa am un timp pentru mine. Relatiile ma streseaza din cale afara, iar acest lucru nu se va schimba o data cu gasirea acelui Mr. Right, ci abia cand ma voi hotari ca acesta e lucru pe care il doresc. O perioada dedicata mie si familiei mele, pentru ca in afara de ei... toti te parasesc. Si nu o spun intr-o nota tragico-depresiva, ci acesta este ciclul normal al vietii: obligati sa iti stea alaturi moral si prin natura sunt aceia care iti sunt familie, dar de multe ori nici acest lucru nu se respecta. In rest, fiecare e dator pentru viata sa si pentru familia lui.
Imi iubesc la fel de mult ca in perioada in care eram apropiati fiecare prieten al trecutului meu. Ii pretuiesc si mai mult pe cei ai prezentului si ma intreb cum vor arata cei ai viitorului. Nu am fost niciodata prietena unui singur grup de oameni, probabil de aici si desele schimbari. Ce pot sa zic, I am not a settler. And I don't regret it! :)
Stilul meu nu il recomand nimanui, e dificil, desi are castigurile lui.
Sesiunea fiind pe final, mi-as dori sa plec intr-o calatorie prelungita ... in speranta de a gasi raspunsurile ce le tot caut.
Mi-e dor de liniste.
De ce ne legam de oameni?
Desigur, o petrecere de unul singur nu are farmec, sau o vacanta clasica... si uneori chiar si o cafea savurata astfel devine un moment stanjenitor. Inteleg toata schema cu necesitatea cautarii afectiunii, in orice forma ar veni aceasta. Unii ne impacam cu solitudinea mai usor, altii deloc. Unii primesc ceea ce doresc din plin, altii mai putin... ,,Macar in iubire ar trebui sa fim toti egali", imi spunea o data descumpanita o prietena proaspat despartita de iubitul ei.
Incercam prea mult sa ne schimbam pentru a fi pe placul celorlalti; acesta mi se pare cel mai mare pacat pe care il savarsim cu totii impotriva propriei fiinte - neincrederea, disimularea, superficialitatea, minciuna... toate aducatoare de tristete. Suntem persoanele de care ne pasa cel mai mult, pentru ca toti suntem egoisti, dar si cele de care ne batem cel mai mult joc... aceasta sfasiere intre extreme este obositoare. Dar poate fi un drum initiatic deosebit de folositor, daca stim sa tragem acea linie de care vorbesc toti ,,expertii" in studierea vietii altora, si ne alegem ce ne face pe noi... mai impacati.
Trec printr-o perioada de izolare in ceea ce priveste relatiile. Nu pentru ca ar fi vorba de vreo drama de care vreau sa scap, sau vreo rana de vindecat... ci pentru ca vreau sa am un timp pentru mine. Relatiile ma streseaza din cale afara, iar acest lucru nu se va schimba o data cu gasirea acelui Mr. Right, ci abia cand ma voi hotari ca acesta e lucru pe care il doresc. O perioada dedicata mie si familiei mele, pentru ca in afara de ei... toti te parasesc. Si nu o spun intr-o nota tragico-depresiva, ci acesta este ciclul normal al vietii: obligati sa iti stea alaturi moral si prin natura sunt aceia care iti sunt familie, dar de multe ori nici acest lucru nu se respecta. In rest, fiecare e dator pentru viata sa si pentru familia lui.
Imi iubesc la fel de mult ca in perioada in care eram apropiati fiecare prieten al trecutului meu. Ii pretuiesc si mai mult pe cei ai prezentului si ma intreb cum vor arata cei ai viitorului. Nu am fost niciodata prietena unui singur grup de oameni, probabil de aici si desele schimbari. Ce pot sa zic, I am not a settler. And I don't regret it! :)
Stilul meu nu il recomand nimanui, e dificil, desi are castigurile lui.
Sesiunea fiind pe final, mi-as dori sa plec intr-o calatorie prelungita ... in speranta de a gasi raspunsurile ce le tot caut.
Mi-e dor de liniste.
marți, 19 martie 2013
Hook Relase
Draga mea...
Mi-am dat seama ca am o sansa la fericire alaturi de tine, insa aceasta numai dupa ce, am invatat... cu greu, sa apreciez momentele, si sa ma eliberez de sub povara planificarii.
Prea frageda, prea rasfatata, prea jucausa, prea visatoare, dedicata idealurilor tale... prea frumoasa pentru a fi doar a mea... prea tot ca sa iti cer sa te legi de mine definitiv.
Ia-ma, sunt al tau, atat cat ma vei tine. Stiu ca echilibrul la care ravnesc il voi gasi in femeile frumoase, dar banal de simple... si ar fi ideal, nu? Ideal daca nu te-as fi cunoscut niciodata si daca nu mi-ai fi ramas ca o amprenta in minte. Si o sa te dau pierzaniei de fiecare data cand nu mai te mai suport, spunandu-mi mereu ca nimeni nu are nevoie de o pustoaica descreierata... fara minte!
Din contra, si ce mai minte! ... Cred ca aceasta mi te fura. Nu ma tem deloc de alti barbati, cum ma tem de mintea ta inca din momentul in care am descoperit-o prima data... este cam asa... admiratie pentru sclipirea ei, apoi enervare, neliniste, frustrare.. si frica.
Vesnica exploratoare... a frumosului trupesc si a celui spiritual. Te hranesti cu toate acestea si apoi te gandesti ce a mai ramas de iubit. Innebunita de descifrarea oricarui mister al vietilor noastre, nu poti accepta simplitatea vietii... nu te mai pot retine o data ce ti-ai pus in gand sa cuceresti lumea... Trofee peste trofee, si uneori obosesti pentru o vreme, iar atunci... te intorci. Cu noroc am fost eu cel pe care l-ai ales ca loc de refugiu. Draga mea, dar nu este nedrept sa ma iubesti doar in momentele tale de oboseala?!
Da, sunt egoist. Si nebun ca m-am lasa sa pic in jocul acesta in rolul aceluia care pierde. Nu stiu cum am ajuns aici, dar nu ma mai pot uita la femeile cumsecade, la acele modele de neveste ideale... decat in momentele mele de oboseala! Mereu cu speranta ca, intr-o zi, tu te vei transforma intr-o astfel de femeie...
Ce nebunie! Sa iti doresti sa metamorfozezi o nimfa ... intr-o femeie ce isi accepta cearcanele de sub ochi si care nu se mai deranjeaza sa se gateasca pentru barbatul ei in fiecare zi....
Stiu ca iubesti. Ca poti sa o faci. Iti iubesti mama, tatal, pe tine, cartile tale, filmele, cafeaua neagra, vinul rosu si zaharul... Chiar si pe mine m-ai iubit, dar nu o mai faci cum mi-as dori eu. Nu m-ai putut iubi niciodata cum am facut-o eu. Insa ma resemnasem.
Si iti jur ca am vrut sa raman locul tau de refugiu intotdeauna, in momentele-ti de lucidate sa te intorci la mine, dar uite cum au trecut ani, si nu luni ... cum speram eu la inceput! Si te vreau si mai mult...
Vreau sa scap de tine, dar nu am puterea aceasta...
Te-ai indurat tu insa de mine... si m-ai eliberat. M-ai parasit si mi-ai redat libertatea.
Muza a nebuniei, iti voi pastra amintirea celui mai frumos zambet... si celui mai salbatic sarut!
A.
Mi-am dat seama ca am o sansa la fericire alaturi de tine, insa aceasta numai dupa ce, am invatat... cu greu, sa apreciez momentele, si sa ma eliberez de sub povara planificarii.
Prea frageda, prea rasfatata, prea jucausa, prea visatoare, dedicata idealurilor tale... prea frumoasa pentru a fi doar a mea... prea tot ca sa iti cer sa te legi de mine definitiv.
Ia-ma, sunt al tau, atat cat ma vei tine. Stiu ca echilibrul la care ravnesc il voi gasi in femeile frumoase, dar banal de simple... si ar fi ideal, nu? Ideal daca nu te-as fi cunoscut niciodata si daca nu mi-ai fi ramas ca o amprenta in minte. Si o sa te dau pierzaniei de fiecare data cand nu mai te mai suport, spunandu-mi mereu ca nimeni nu are nevoie de o pustoaica descreierata... fara minte!
Din contra, si ce mai minte! ... Cred ca aceasta mi te fura. Nu ma tem deloc de alti barbati, cum ma tem de mintea ta inca din momentul in care am descoperit-o prima data... este cam asa... admiratie pentru sclipirea ei, apoi enervare, neliniste, frustrare.. si frica.
Vesnica exploratoare... a frumosului trupesc si a celui spiritual. Te hranesti cu toate acestea si apoi te gandesti ce a mai ramas de iubit. Innebunita de descifrarea oricarui mister al vietilor noastre, nu poti accepta simplitatea vietii... nu te mai pot retine o data ce ti-ai pus in gand sa cuceresti lumea... Trofee peste trofee, si uneori obosesti pentru o vreme, iar atunci... te intorci. Cu noroc am fost eu cel pe care l-ai ales ca loc de refugiu. Draga mea, dar nu este nedrept sa ma iubesti doar in momentele tale de oboseala?!
Da, sunt egoist. Si nebun ca m-am lasa sa pic in jocul acesta in rolul aceluia care pierde. Nu stiu cum am ajuns aici, dar nu ma mai pot uita la femeile cumsecade, la acele modele de neveste ideale... decat in momentele mele de oboseala! Mereu cu speranta ca, intr-o zi, tu te vei transforma intr-o astfel de femeie...
Ce nebunie! Sa iti doresti sa metamorfozezi o nimfa ... intr-o femeie ce isi accepta cearcanele de sub ochi si care nu se mai deranjeaza sa se gateasca pentru barbatul ei in fiecare zi....
Stiu ca iubesti. Ca poti sa o faci. Iti iubesti mama, tatal, pe tine, cartile tale, filmele, cafeaua neagra, vinul rosu si zaharul... Chiar si pe mine m-ai iubit, dar nu o mai faci cum mi-as dori eu. Nu m-ai putut iubi niciodata cum am facut-o eu. Insa ma resemnasem.
Si iti jur ca am vrut sa raman locul tau de refugiu intotdeauna, in momentele-ti de lucidate sa te intorci la mine, dar uite cum au trecut ani, si nu luni ... cum speram eu la inceput! Si te vreau si mai mult...
Vreau sa scap de tine, dar nu am puterea aceasta...
Te-ai indurat tu insa de mine... si m-ai eliberat. M-ai parasit si mi-ai redat libertatea.
Muza a nebuniei, iti voi pastra amintirea celui mai frumos zambet... si celui mai salbatic sarut!
A.
sâmbătă, 2 februarie 2013
Imaginarium
O combinatie intre realitate si fictiune, intre visare si oribil, intre imaginatie si profan.
Ah, mai sus descriam doar continutul blogului meu. Funny fact... nici macar eu nu imi mai amintesc cand anume am scris sub inspiratia realitatii sau a imaginatiei...
Zi frumoasa astazi. Spuneam ca mi s-a dat sansa sa ma intorc la o veche pasiune... aceea de "predare".
Intotdeauna am fost o fana a competitiilor... cu simpla regula - win them all. Interesant cum ma chinui sa gadesc chiar si acum substratul acestei ambitii macinatoare. A fost buna si mi-a adus multe, dar cu un pret. Mereu.
Primul "trofeu" ce marca performata mea scoalara - primul premiu de excelenta. Prima coronita. Prima carte... exact, cartea aceea era simbolul fiecarui an de succes. Si imi amintesc de mesajul tiparit pe o bucata frumos taiata de invatatoare, lipit de prima pagina a cartii de antologie - ,,singura comoara pe care nimeni nu ti-o va putea fura vreodata este aceea a cunoasterii. Fii bun si imparte-o!". M-a marcat. Si mi s-a strecurat in suflet atat de rau ca "sharing is love" a devenit unul dintre principiile dupa care ma ghidez.
Am gasit prin salturile mele de pe o pagina pe alta de facebook un proiect care se ocupa cu meditarea copiilor defavorizati (si nu numai) la diverse materii. Momentan ne axam pe matematica. Amuzant cum e singura materie pe care am urat-o si de care am fugit intreaga mea copilarie (am refuzat sa mai merg la olimpiada din clasa a6-a, ia de aici rebeliune!), si pubertate, si adolescenta... si incaaaa fug. Dar am pus stop la banda de alergare pentru ca matematica au nevoie copiii sa ii invatam.
Mi-a placut. Mult. Am mai facut asta in trecut si mi-a adus multa fericire. Degeaba am tot acumulat tot felul de bucurii si castiguri in ultima perioada, daca sufletul meu nu isi primea portia de "good deeds". Nu imi gaseam locul si nu spun ca acum am facut-o, dar simt ca sunt pe drumul cel bun.
Si matematica chiar e fun! .... la nivel de scoala generala, cand copiii iti vorbesc cu dvs., se bucura ca le duci o ciocolata, scriu cu pixuri colorate si iti ofera mentosane. Si recunostinta. Si respect.
Ar trebui sa dorm putin. Ma asteapta un drum lung si acum nu vorbim de o metafora. Chiar ma pornesc spre un loc tare frumos.... si poate cu norocul de partea mea, voi gasi o padure din care sa culeg ghiocei cu propriile mele maini. Ieri mi-am cumparat primele buchetele si acum sunt vedetele biroului meu. :)
Prima data sa daruiesti din ceea ce esti si apoi din ceea ce ai!
Multa dragoste...
Ah, mai sus descriam doar continutul blogului meu. Funny fact... nici macar eu nu imi mai amintesc cand anume am scris sub inspiratia realitatii sau a imaginatiei...
Zi frumoasa astazi. Spuneam ca mi s-a dat sansa sa ma intorc la o veche pasiune... aceea de "predare".
Intotdeauna am fost o fana a competitiilor... cu simpla regula - win them all. Interesant cum ma chinui sa gadesc chiar si acum substratul acestei ambitii macinatoare. A fost buna si mi-a adus multe, dar cu un pret. Mereu.
Primul "trofeu" ce marca performata mea scoalara - primul premiu de excelenta. Prima coronita. Prima carte... exact, cartea aceea era simbolul fiecarui an de succes. Si imi amintesc de mesajul tiparit pe o bucata frumos taiata de invatatoare, lipit de prima pagina a cartii de antologie - ,,singura comoara pe care nimeni nu ti-o va putea fura vreodata este aceea a cunoasterii. Fii bun si imparte-o!". M-a marcat. Si mi s-a strecurat in suflet atat de rau ca "sharing is love" a devenit unul dintre principiile dupa care ma ghidez.
Am gasit prin salturile mele de pe o pagina pe alta de facebook un proiect care se ocupa cu meditarea copiilor defavorizati (si nu numai) la diverse materii. Momentan ne axam pe matematica. Amuzant cum e singura materie pe care am urat-o si de care am fugit intreaga mea copilarie (am refuzat sa mai merg la olimpiada din clasa a6-a, ia de aici rebeliune!), si pubertate, si adolescenta... si incaaaa fug. Dar am pus stop la banda de alergare pentru ca matematica au nevoie copiii sa ii invatam.
Mi-a placut. Mult. Am mai facut asta in trecut si mi-a adus multa fericire. Degeaba am tot acumulat tot felul de bucurii si castiguri in ultima perioada, daca sufletul meu nu isi primea portia de "good deeds". Nu imi gaseam locul si nu spun ca acum am facut-o, dar simt ca sunt pe drumul cel bun.
Si matematica chiar e fun! .... la nivel de scoala generala, cand copiii iti vorbesc cu dvs., se bucura ca le duci o ciocolata, scriu cu pixuri colorate si iti ofera mentosane. Si recunostinta. Si respect.
Ar trebui sa dorm putin. Ma asteapta un drum lung si acum nu vorbim de o metafora. Chiar ma pornesc spre un loc tare frumos.... si poate cu norocul de partea mea, voi gasi o padure din care sa culeg ghiocei cu propriile mele maini. Ieri mi-am cumparat primele buchetele si acum sunt vedetele biroului meu. :)
Prima data sa daruiesti din ceea ce esti si apoi din ceea ce ai!
Multa dragoste...
joi, 31 ianuarie 2013
Clinging
Un cuvant englezesc ce m-a bantuit in ultimele zile.
M-am simtit adesea "agatata" de lucruri, locuri, oameni. In mod inutil. Cu timpul aproape ca ma chinuiam sa ma rup de ele.
Am reusit sa fac asta in ultimele zile si ma simt cumva deasupra tuturor realizarilor de pana acum. Sa lasi lucrurile care te tin in trecut sa mai stea in viata ta doar sub forma de amintiri.... e bine. Si sanatos. Si eliberator.
Cu siguranta nu am facut-o cand m-am laudat ca o voi face, sau cand enervata de respectivul lucru am jurat ca il voi abandona... pur si simplu, s-a intamplat cand a fost momentul. Si inlocuirea nu e un remediu.
Nu poti inlocui un prieten cu altul, un iubit, o bluza, un telefon... si mai ales, o ruda.
Insa solutia nu a fost sa ii inlocuiesti. Nici abandonul. Ci renuntarea voluntara si transformarea acestora in ceva nou in viata ta. Sustin, de asemenea, indiferenta si uitarea. Insa acestea se instaleaza involuntar, ne vor elibera fara sa ne dam seama. Primul pas este acela de a accepta ca trebuie sa "let things go".
Astazi am stat de vorba cu un oarecare baiet din trecutul meu, care mi-a fost tare drag. Alaturi de care imprejurarile continua sa ma aduca aproape probabil pentru amuzamentul kharmei. Candva conversatiile noastre contau in valoarea lor masurata in sentimente si artificii hormonale, astazi... au contat cat sa schimbam cateva glume si sa realizez ca acest prag important pe care voiam sa il trec, in sfarsit ... mi s-a deschis spre scara superioara. Nu ma mai agat de acest individ, nu imi mai pasa. Nu l-am inlocuit pentru ca nu era intr-atat de bun incat sa fie schimbat cu o persoana mai speciala; nu l-am abandonat, pentru ca am mai facut-o de atatea ori, si destinul ne-a adus cumva impreuna. Nu l-am ignorat, ci m-am maturizat. Si am incetat sa ma mai agat. Cel mai bun mod de a trece peste dorul cuiva sau a ceva este sa ii scoti in evidenta punctele slabe. Si daca acele defecte te fac sa ai second thoughts, nu mai continua sa stai agatat... pentru ca nu acolo e locul tau.
In orice caz, nu acest episod m-a facut sa ma simt atat de bine. Ci un sir de multe alte piese de domino, carora le-am dat vant undeva pe la inceputul anului si continua sa se darame una pe alta. Spre binele meu.
Binele meu - pasiunile mele- fericirea sufletului meu. Aceste lucruri mi-am propus sa le urmaresc indeaproape in anul acesta. Am alergat anul trecut dupa naluci si vise ce nu erau ale mele, doar ca sa ajung aici. Si e bine. Cu siguranta voi alerga in continuare.
In curand o sa revin la una dintre placerile mele vinovate - teaching. :) Mai multe despre acest subiect dupa prima experienta! Pot doar sa dezvalui ca.... am un zambet urias cand ma gandesc la micutii mei invatacei.
Miss Mellanie... out! ... pentru moment. Sunt cu ochii pe voi...
M-am simtit adesea "agatata" de lucruri, locuri, oameni. In mod inutil. Cu timpul aproape ca ma chinuiam sa ma rup de ele.
Am reusit sa fac asta in ultimele zile si ma simt cumva deasupra tuturor realizarilor de pana acum. Sa lasi lucrurile care te tin in trecut sa mai stea in viata ta doar sub forma de amintiri.... e bine. Si sanatos. Si eliberator.
Cu siguranta nu am facut-o cand m-am laudat ca o voi face, sau cand enervata de respectivul lucru am jurat ca il voi abandona... pur si simplu, s-a intamplat cand a fost momentul. Si inlocuirea nu e un remediu.
Nu poti inlocui un prieten cu altul, un iubit, o bluza, un telefon... si mai ales, o ruda.
Insa solutia nu a fost sa ii inlocuiesti. Nici abandonul. Ci renuntarea voluntara si transformarea acestora in ceva nou in viata ta. Sustin, de asemenea, indiferenta si uitarea. Insa acestea se instaleaza involuntar, ne vor elibera fara sa ne dam seama. Primul pas este acela de a accepta ca trebuie sa "let things go".
Astazi am stat de vorba cu un oarecare baiet din trecutul meu, care mi-a fost tare drag. Alaturi de care imprejurarile continua sa ma aduca aproape probabil pentru amuzamentul kharmei. Candva conversatiile noastre contau in valoarea lor masurata in sentimente si artificii hormonale, astazi... au contat cat sa schimbam cateva glume si sa realizez ca acest prag important pe care voiam sa il trec, in sfarsit ... mi s-a deschis spre scara superioara. Nu ma mai agat de acest individ, nu imi mai pasa. Nu l-am inlocuit pentru ca nu era intr-atat de bun incat sa fie schimbat cu o persoana mai speciala; nu l-am abandonat, pentru ca am mai facut-o de atatea ori, si destinul ne-a adus cumva impreuna. Nu l-am ignorat, ci m-am maturizat. Si am incetat sa ma mai agat. Cel mai bun mod de a trece peste dorul cuiva sau a ceva este sa ii scoti in evidenta punctele slabe. Si daca acele defecte te fac sa ai second thoughts, nu mai continua sa stai agatat... pentru ca nu acolo e locul tau.
In orice caz, nu acest episod m-a facut sa ma simt atat de bine. Ci un sir de multe alte piese de domino, carora le-am dat vant undeva pe la inceputul anului si continua sa se darame una pe alta. Spre binele meu.
Binele meu - pasiunile mele- fericirea sufletului meu. Aceste lucruri mi-am propus sa le urmaresc indeaproape in anul acesta. Am alergat anul trecut dupa naluci si vise ce nu erau ale mele, doar ca sa ajung aici. Si e bine. Cu siguranta voi alerga in continuare.
In curand o sa revin la una dintre placerile mele vinovate - teaching. :) Mai multe despre acest subiect dupa prima experienta! Pot doar sa dezvalui ca.... am un zambet urias cand ma gandesc la micutii mei invatacei.
Miss Mellanie... out! ... pentru moment. Sunt cu ochii pe voi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)