Little girls with dreams... become women with vision

Sunt acele momente cand te uiti in retrospectiva, cu drag, la anumite momente ale vietii tale.
Ma gandeam ca daca mi-as imagina vreodata trecutul sub forma unui musical, laitmotivul ar fi acela al despartirii. In sensul cel mai pur, acela de indepartare fizica, mutari de domiciliu, schimbari de ,,aer" si tot asa, in nota aceasta...

La gradinita, vag imi amintesc, am descoperit primii fiori ai iubirii, cea a copilariei, in forma ei inocenta si amuzanta... Iubitul meu din acea perioada era M., el fiind si cel care mi-a facut prima propunere de casatorie, pe care am acceptat-o fara a sta pe ganduri, impresionata fiind de o coronita de flori pe care mi-o facuse special pentru acea ocazie! Totusi, ma gandesc ca nici atunci nivelul meu de tandrete si feminitate nu era in mod deosebit slefuit, caci imi amintesc cum il strangeam in brate la un moment dat, in actul logodnei noastre, si ii spuneam ca il voi iubi mereu, chiar daca este uratel precum o broasca. M. totusi, prea mic pentru a lupta pentru legatura noastra, si-a urmat parintii in mutarea din cartier. Nu am mai auzit de el de atunci, imi amintesc doar ca pana in clasa a II-a am fost chinuita de un vis repetitiv... M., broscuta mea, se intorcea la gradinita, pesemne dupa sarutul ce avea sa il transforme intr-un print. Nu s-a intamplat...

A urmat apoi perioada scolii generale, fiecare an fiind si mai tulburator din atatea puncte de vedere, in special pentru ca am descoperit bibliotecile pline cu basme si printi care salveaza printese. In prima parte a generalei, crush-ul meu  a fost in mod clar A., pe care l-am tinut totusi in friendzone pentru ca aceasta era tactica prin care eram eu sigura ca ii voi mentine admiratia! Nu doar baieteii sunt rautaciosi si tachineaza fetele pe care le plac, si fetele (baietoase, ca mine) abordeaza aceeasi tactica. Si-ar juli mai degraba genunchii, in timpul unui meci de fotbal, decat sa scrie poezii si sa deseneze inimioare la spatele caietului. Ma rog, faceam si asta... dar A. nu trebuia sa stie. Cu A. am vazut primele filme Harry Potter, am descoperit cele mai ciudate locuri pentru v-ati ascunselea si ... tot el mi-a rezolvat cele mai multe probleme de mate. Si intr-o zi, total neasteptat, am primit vestea ca A. si parintii sai vor pleca din tara. Impactul a fost si mai mare... mai ales ca avea sa se mute la ,,celalalt capat al pamantului", iar ora de internet era atat... dar atat de scumpa, la momentul acela.

Dar m-am vindecat repejor pentru ca fetele nu pierd atat de mult timp cu partea aceasta, de moving on... decat daca tin dinadins sa o faca. S. era acolo, pregatit sa imi fie cavalerul de serviciu, in perioada gimnaziului, si inca mai cred ca nu exista un baiat cu asemenea gropite fermecatoare. Tot S. m-a ,,ajutat" sa descopar si competita; treaba cu genunchii juliti si temele la mate nu mai tinea, asa ca am trecut la alte tactici. A fost pe ON si OFF relatia noastra, iar daca ar descoperi cineva jurnalele mele din acea perioada... s-ar distra copios. La finalul claseai a VIII-a totusi, dupa multa drama si primele saruturi stangace... trebuia sa vina si separarea, nu?! A venit. S. fusese admis la un liceu militar din povincie, iar perioada mea de liceu nu avea sa il mai includa oricum.

Apoi... lucrurile au devenit tot mai serioase, si-au pierdut din farmec, desi credeam ca maturizarea il adauga. Prea multa gandire si prea putin joc. Si la liceu, singura idila ce am permis-o, s-a terminat prin episodul BAC, capitanul echipei de baschet, Don Juanul perioadei mele de liceu, terminand cei patru ani si aplicand la o bursa in strainatate, pe care a si obtinut-o. Eu eram abia boboaca, dar din scurta experienta mi-am propus ca povestile de dragoste sa le pastrez dincolo de gardul Lazarului...
Restul a mers bine.

Pana la facultate... cand s-a repetat faza pentru ca nu am mai tinut asa de mult la regula ,, fara complicatii la locul de munca" (ma rog, studiu, dupa caz). O poveste in care eu si S., sarcasticul Cassanova, ne-am indragostit unul de celalalt, pe rand, adica ... el primul, si eu ... la ceva timp dupa aceea. Doar ca mult mai tarziu, cand S. deja renuntase la facultatea noastra in favoarea alteia.

Distanta apropie, de fapt, oamenii. Pentru ca iti amintesti (sau imaginezi) intr-o forma mult mai frumoasa, oarecum mincinoasa, lucrurile... avand in vedere ca pentru a strica o poveste este nevoie de doi.

Aberant

Singuratatea este deopotriva cel mai greu blestem al vietii, dar si cea mai necesara nevoie a noastra, pentru a ne cunoaste.
De ce ne legam de oameni?

Desigur, o petrecere de unul singur nu are farmec, sau o vacanta clasica... si uneori chiar si o cafea savurata astfel devine un moment stanjenitor. Inteleg toata schema cu necesitatea cautarii afectiunii, in orice forma ar veni aceasta. Unii ne impacam cu solitudinea mai usor, altii deloc. Unii primesc ceea ce doresc din plin, altii mai putin... ,,Macar in iubire ar trebui sa fim toti egali", imi spunea o data descumpanita o prietena proaspat despartita de iubitul ei.

Incercam prea mult sa ne schimbam pentru a fi pe placul celorlalti; acesta mi se pare cel mai mare pacat pe care il savarsim cu totii impotriva propriei fiinte - neincrederea, disimularea, superficialitatea, minciuna... toate aducatoare de tristete. Suntem persoanele de care ne pasa cel mai mult, pentru ca toti suntem egoisti, dar si cele de care ne batem cel mai mult joc... aceasta sfasiere intre extreme este obositoare. Dar poate fi un drum initiatic deosebit de folositor, daca stim sa tragem acea linie de care vorbesc toti ,,expertii" in studierea vietii altora, si ne alegem ce ne face pe noi... mai impacati.

Trec printr-o perioada de izolare in ceea ce priveste relatiile. Nu pentru ca ar fi vorba de vreo drama de care vreau sa scap, sau vreo rana de vindecat... ci pentru ca vreau sa am un timp pentru mine. Relatiile ma streseaza din cale afara, iar acest lucru nu se va schimba o data cu gasirea acelui Mr. Right, ci abia cand ma voi hotari ca acesta e lucru pe care il doresc. O perioada dedicata mie si familiei mele, pentru ca in afara de ei... toti te parasesc. Si nu o spun intr-o nota tragico-depresiva, ci acesta este ciclul normal al vietii: obligati sa iti stea alaturi moral si prin natura sunt aceia care iti sunt familie, dar de multe ori nici acest lucru nu se respecta. In rest, fiecare e dator pentru viata sa si pentru familia lui.

Imi iubesc la fel de mult ca in perioada in care eram apropiati fiecare prieten al trecutului meu. Ii pretuiesc si mai mult pe cei ai prezentului si ma intreb cum vor arata cei ai viitorului. Nu am fost niciodata prietena unui singur grup de oameni, probabil de aici si desele schimbari. Ce pot sa zic, I am not a settler. And I don't regret it! :)
Stilul meu nu il recomand nimanui, e dificil, desi are castigurile lui.
Sesiunea fiind pe final, mi-as dori sa plec intr-o calatorie prelungita ... in speranta de a gasi raspunsurile ce le tot caut.
Mi-e dor de liniste.